O lume fără milă

Cartea urmărilor grele ale unei catastrofe de război este aceea semnată de Gheorghe Banea, Zile de lazaret. Jurnal de captivitate și spital, Editura Ariergarda. Remarcată de George Călinescu la vremea apariției, în perioada interbelică, apreciată într-o cronică literară de Camil Petrescu, cartea de memorialistică a lui Gheorghe Banea este un document zguduitor al unei vieți amenințate în urma celei mai catastrofale bătălii din epoca modernă a armatei române, întâmplate la Turtucaia, în Bulgaria anului 1916. Prost pregătită din cauza corupției în dotarea armatei, infernul de la Turtucaia l-a mutilat îngrozitor pe tânărul locotenent filolog Banea, care s-a trezit între viață și moarte, cu capul schilodit de schije pe patul de viață și de moarte din spitalele-lagăr ale bulgarilor.

O lume fără milă, exotică, suntem în universul medical-concentraționar bulgar din vremea primului război mondial despre care se știu puține lucruri. Cartea este scrisă cu meșteșug epic care se impune din primele pagini, autorul nu exagerează, tonul evocării nu este unul patetic, excesiv, așa cum situația ar fi impus-o. Dimpotrivă! Jurnalul de luptă pentru supraviețuire este paradoxal tonic, ceea ce poate explica până la urmă și minunea faptului că, deși rănit grav, eroul cărții reușește să scape cu viață. Chiar în situații limită, chiar atunci când se împacă definitiv cu moartea mai există ceva, o undă de optimism, umbra unei speranțe care nu piere. O scenă cumplită din primele zile de lazaret dă seama despre această stare din fundalul tragediei unui om confruntat cu Istoria:

„La Silistra nu mi-a venit rândul la pansat a doua zi după sosire. I-a venit numai lui Avram Rachieru, care era mai îndrăzneţ. El se lăuda pe urmă mereu, că şi-a scăpat paralele pe care le avea şi el, numai mulţumită ocrotirii unui spaniol, dela sala de operaţii. Nici bietului Anton Bulfon n’a mai avut când să-i vină rândul la pansat, căci murise chiar în noaptea aceea, mai în spre ziuă. Auzisem pe soldaţi plângându-se de duhoarea ce-o răspândea sărmanul, cu mă- runtaele rupte, cum era, dar eu nu simţisem nimic.

Dar şi puterile omeneşti au o margine. Svârcoliri, frământări, gemete neîntrerupte mă sleiseră dela o vreme. Ajunsesem la capătul puterilor şi nu mai aveam de gând să protestez cu îndârjire: nu vreau să mor, nu vreau să mor.
Mi-era totuna acuma!”


Din rândurile de mai sus putem simți tensiunea, infernul, apocalipsa morții și a unei posibile izbăviri, o adevărată lecție de viață, de eroism, de altfel, unul al luptei cu starea de muribund, unic în paginile de război ale literaturii române, fapt remarcat, de altfel, chiar de Camil Petrescu, el însuși participant în conflagrație și autor a multor pagini de proză și poezie despre bolgiile primului război mondial.

Daniel Vighi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *