Un prozator în căutare de sujeturi istorice ar avea o pită de mâncat dacă ar cerceta „Diplomatarium Banaticum”

Într-un interviu pe care i l-a acordat lui Ovidiu Forai, cunoscutul istoric Costin Feneșan își mărturisea iubirea față de instituția Arhivelor, „a doua casă” pentru el. Pe de altă parte, aducea un elogiu izvoarelor istorice, fără de care a emite supoziții ar fi ceva de-a dreptul hazardat. Calea de acces către surse nu este una lejeră, ea presupune răbdare, acribie, dar și un pic de șansă. Constată întristat că mulți istorici contemporani nu par să fie tentați de aprofundarea cercetării, chiar dacă unora (conform pedagogiei lui Jako, magistrul său de la Universitatea din Cluj: „domnilor colegi, dacă găsiți ceva care îl interesează pe altul, îi faceți o notă și i-o dați”) le-a oferit cu generozitate material preliminar pentru studii ce ar fi putut dobândi anvergură. Ca să nu mai pomenim că pentru istoria Banatului trebuie să te descurci în numeroase limbi. (Mutatis mutandis, criticul Ion Simuț vorbea cândva despre lipsa de apetit a noii generații de filologi pentru îngrijirea/continuarea unor ediții critice consacrate operei unor importanți scriitori români, operațiune meticuloasă și, nu arareori, aridă.)

Consecvent cu sine însuși, Costin Feneșan a publicat de curând un masiv corp de documente medievale privind Banatul, Diplomatarium Banaticum, I-II, Editura Mega, Cluj, 2016-2017, care acoperă în bună parte perioada 1311-1687 (unele date la iveală în premieră, altele republicate, deoarece au fost editate în secolul al XIX-lea sau în periodice recente de circulație restrânsă). Urmare firească după alte opuri de referință apărute în ultimele patru decenii. De altfel, un istoric mișcându-se cu lejeritate (venită din studiu temeinic!) între „timpurile vechi” și contemporaneitate. Travaliul său neostenit, însoțit de competențe exersate îndelung, ne dă mereu imaginea unui Banat viu, chiar și când vorbim despre acesta la timpul trecut. Dacă n-ar fi prea frivol, aș zice că-s doar un degustător într-ale istoriei. Totuși, din această ipostază, nu încetez să mă mir atunci când survine propunerea de a porni istoria Banatului (poate că-n ideea de a o face mai expeditivă) de la izbăvitorul an 1716, momentul în care prințul Eugeniu de Savoya intra victorios în cetatea Timișoarei, sau, mai degrabă, din 1718, după semnarea tratatului de pace de la Passarowitz, pe considerentul că, din punctul respectiv, ținutul/ regiunea ar fi avut o administrație proprie.

Numai că un Banat virtual a funcționat dinainte cam pe unde ne învârtim noi astăzi, un creuzet al etniilor în continuă fierbere, după vorba lui Claudio Magris. Sigur, nu trebuie să cazi în plasa istoriografiei romantice, cu atât mai puțin să aluneci în scheme protocronist-dacopate, adică să vezi continuități străromâne cu dinadinsul, însă nici nu poți ignora nucleele de aproximativă românitate ale unui teritoriu cu statut incert, aflat la răscrucea imperiilor. Iată, ca pildă având pondere, un document care  nu doar că a făcut istorie, dar chiar și-a croit, de-a lungul veacurilor, propria istorie.

Este vorba despre diploma emisă în 29 august 1457 de Ladislau al V-lea Postumul, regele Ungariei, menită să întărească privilegiile dobândite anterior de către nobilii și cnejii români,  de toată populația românească din opt districte: Lugoj, Caransebeș, Mehadia, Almăj, Carașova, Bârzava, Comiat, Ilidia. Un veritabil nucleu cu administrație proprie, situat în inima Banatului de deal și de munte.  Documentul a fost editat pentru prima dată de istoricul timișorean Pesti Frigyes în anul 1876, acesta având la dispoziție o copie aflată într-un act mai larg care poartă semnătura principelui transilvan Gabriel Báthory (1609).  La Capitulul episcopal din Alba Iulia, specializat în redactarea și autentificarea actelor, au fost făcute alte copii ale diplomei din 1457: una în 1634 (după copia din 1609); alta în 1659, la solicitarea locuitorilor din Caransebeș refugiați în Ardeal atunci când orașul și comitatul pendinte de el a căzut în stăpânirea turcilor; în fine, încă una în 1800, la cererea autorităților din Lugoj; copia respectivă se mai afla în arhiva Episcopiei greco-catolice de aici în anul 1883.

Feneșan a recurs la o copie din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, aflată la Magyar Nemzeti Levéltár/ Arhiva Națională Maghiară, din rațiunea că încorporează o mențiune absentă din celelalte: „din însăși porunca domnului, a regelui, în consiliu”, ceea ce, detaliază istoricul, e semnul că „acordarea de către suveran a unor drepturi și prerogative consistente pe seama celor  opt districte românești din Banat a constituit obiectul unor dezbateri aprinse în consiliul regal”, însă acesta a forțat nota tocmai din „nevoia de a-i fideliza pe românii majoritari din zonă” în condițiile asaltului necontenit al forțelor militare otomane.

Pe lângă cauze mari, destule pricini mărunte. În 27 octombrie 1338 se fac cercetări la curtea și la casa magistrului Paul Himfy pentru a da de urma a doi cai furați. Cneazului Ioan de Vermeș, învinuit de omor, i se hotărăște arest la domiciliu până când va fi judecat (23 iunie 1405). Li se îngăduie iobagilor lui Mihai de Dolaț, un apropiat al voievodului Ioan de Hunedoara, să se deplaseze liber spre oastea regală (9 februarie 1443).

În 29 septembrie 1551, Francisc Somlyai, oștean în garnizoana cetății Lipova, își lasă prin testament, „în vremuri de restriște”, bunurile: tatălui și mamei – „o podoabă din piele pentru gâtul calului, pe a cărei măciulie sunt montate peruzele, o pasăre întreagă asemeni unei salamandre, un coif de argint, un mănunchi de 13 pene de bâtlan prinse într-o legătură de aur, o procoviță aurie și un buzdugan de argint”; „șuba, blidarele de mână, floreta cea mare, un coif-maimuță, calul secuiesc și calul de călărie deschis la culoare să i se dea lui Cristofor” ș.a.m.d.

Un prozator în căutare de sujeturi istorice ar avea o pită de mâncat dacă ar cerceta Diplomatarium Banaticum.

                                                                           Viorel Marineasa        

Un răspuns la „Un prozator în căutare de sujeturi istorice ar avea o pită de mâncat dacă ar cerceta „Diplomatarium Banaticum””

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *