Un prozator în căutare de sujeturi istorice ar avea o pită de mâncat dacă ar cerceta „Diplomatarium Banaticum”

Într-un interviu pe care i l-a acordat lui Ovidiu Forai, cunoscutul istoric Costin Feneșan își mărturisea iubirea față de instituția Arhivelor, „a doua casă” pentru el. Pe de altă parte, aducea un elogiu izvoarelor istorice, fără de care a emite supoziții ar fi ceva de-a dreptul hazardat. Calea de acces către surse nu este una lejeră, ea presupune răbdare, acribie, dar și un pic de șansă. Constată întristat că mulți istorici contemporani nu par să fie tentați de aprofundarea cercetării, chiar dacă unora (conform pedagogiei lui Jako, magistrul său de la Universitatea din Cluj: „domnilor colegi, dacă găsiți ceva care îl interesează pe altul, îi faceți o notă și i-o dați”) le-a oferit cu generozitate material preliminar pentru studii ce ar fi putut dobândi anvergură. Ca să nu mai pomenim că pentru istoria Banatului trebuie să te descurci în numeroase limbi. (Mutatis mutandis, criticul Ion Simuț vorbea cândva despre lipsa de apetit a noii generații de filologi pentru îngrijirea/continuarea unor ediții critice consacrate operei unor importanți scriitori români, operațiune meticuloasă și, nu arareori, aridă.)

Consecvent cu sine însuși, Costin Feneșan a publicat de curând un masiv corp de documente medievale privind Banatul, Diplomatarium Banaticum, I-II, Editura Mega, Cluj, 2016-2017, care acoperă în bună parte perioada 1311-1687 (unele date la iveală în premieră, altele republicate, deoarece au fost editate în secolul al XIX-lea sau în periodice recente de circulație restrânsă). Urmare firească după alte opuri de referință apărute în ultimele patru decenii. De altfel, un istoric mișcându-se cu lejeritate (venită din studiu temeinic!) între „timpurile vechi” și contemporaneitate. Travaliul său neostenit, însoțit de competențe exersate îndelung, ne dă mereu imaginea unui Banat viu, chiar și când vorbim despre acesta la timpul trecut. Dacă n-ar fi prea frivol, aș zice că-s doar un degustător într-ale istoriei. Totuși, din această ipostază, nu încetez să mă mir atunci când survine propunerea de a porni istoria Banatului (poate că-n ideea de a o face mai expeditivă) de la izbăvitorul an 1716, momentul în care prințul Eugeniu de Savoya intra victorios în cetatea Timișoarei, sau, mai degrabă, din 1718, după semnarea tratatului de pace de la Passarowitz, pe considerentul că, din punctul respectiv, ținutul/ regiunea ar fi avut o administrație proprie.

Numai că un Banat virtual a funcționat dinainte cam pe unde ne învârtim noi astăzi, un creuzet al etniilor în continuă fierbere, după vorba lui Claudio Magris. Sigur, nu trebuie să cazi în plasa istoriografiei romantice, cu atât mai puțin să aluneci în scheme protocronist-dacopate, adică să vezi continuități străromâne cu dinadinsul, însă nici nu poți ignora nucleele de aproximativă românitate ale unui teritoriu cu statut incert, aflat la răscrucea imperiilor. Iată, ca pildă având pondere, un document care  nu doar că a făcut istorie, dar chiar și-a croit, de-a lungul veacurilor, propria istorie.

Este vorba despre diploma emisă în 29 august 1457 de Ladislau al V-lea Postumul, regele Ungariei, menită să întărească privilegiile dobândite anterior de către nobilii și cnejii români,  de toată populația românească din opt districte: Lugoj, Caransebeș, Mehadia, Almăj, Carașova, Bârzava, Comiat, Ilidia. Un veritabil nucleu cu administrație proprie, situat în inima Banatului de deal și de munte.  Documentul a fost editat pentru prima dată de istoricul timișorean Pesti Frigyes în anul 1876, acesta având la dispoziție o copie aflată într-un act mai larg care poartă semnătura principelui transilvan Gabriel Báthory (1609).  La Capitulul episcopal din Alba Iulia, specializat în redactarea și autentificarea actelor, au fost făcute alte copii ale diplomei din 1457: una în 1634 (după copia din 1609); alta în 1659, la solicitarea locuitorilor din Caransebeș refugiați în Ardeal atunci când orașul și comitatul pendinte de el a căzut în stăpânirea turcilor; în fine, încă una în 1800, la cererea autorităților din Lugoj; copia respectivă se mai afla în arhiva Episcopiei greco-catolice de aici în anul 1883.

Feneșan a recurs la o copie din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, aflată la Magyar Nemzeti Levéltár/ Arhiva Națională Maghiară, din rațiunea că încorporează o mențiune absentă din celelalte: „din însăși porunca domnului, a regelui, în consiliu”, ceea ce, detaliază istoricul, e semnul că „acordarea de către suveran a unor drepturi și prerogative consistente pe seama celor  opt districte românești din Banat a constituit obiectul unor dezbateri aprinse în consiliul regal”, însă acesta a forțat nota tocmai din „nevoia de a-i fideliza pe românii majoritari din zonă” în condițiile asaltului necontenit al forțelor militare otomane.

Pe lângă cauze mari, destule pricini mărunte. În 27 octombrie 1338 se fac cercetări la curtea și la casa magistrului Paul Himfy pentru a da de urma a doi cai furați. Cneazului Ioan de Vermeș, învinuit de omor, i se hotărăște arest la domiciliu până când va fi judecat (23 iunie 1405). Li se îngăduie iobagilor lui Mihai de Dolaț, un apropiat al voievodului Ioan de Hunedoara, să se deplaseze liber spre oastea regală (9 februarie 1443).

În 29 septembrie 1551, Francisc Somlyai, oștean în garnizoana cetății Lipova, își lasă prin testament, „în vremuri de restriște”, bunurile: tatălui și mamei – „o podoabă din piele pentru gâtul calului, pe a cărei măciulie sunt montate peruzele, o pasăre întreagă asemeni unei salamandre, un coif de argint, un mănunchi de 13 pene de bâtlan prinse într-o legătură de aur, o procoviță aurie și un buzdugan de argint”; „șuba, blidarele de mână, floreta cea mare, un coif-maimuță, calul secuiesc și calul de călărie deschis la culoare să i se dea lui Cristofor” ș.a.m.d.

Un prozator în căutare de sujeturi istorice ar avea o pită de mâncat dacă ar cerceta Diplomatarium Banaticum.

                                                                           Viorel Marineasa        

O lume fără milă

Cartea urmărilor grele ale unei catastrofe de război este aceea semnată de Gheorghe Banea, Zile de lazaret. Jurnal de captivitate și spital, Editura Ariergarda. Remarcată de George Călinescu la vremea apariției, în perioada interbelică, apreciată într-o cronică literară de Camil Petrescu, cartea de memorialistică a lui Gheorghe Banea este un document zguduitor al unei vieți amenințate în urma celei mai catastrofale bătălii din epoca modernă a armatei române, întâmplate la Turtucaia, în Bulgaria anului 1916. Prost pregătită din cauza corupției în dotarea armatei, infernul de la Turtucaia l-a mutilat îngrozitor pe tânărul locotenent filolog Banea, care s-a trezit între viață și moarte, cu capul schilodit de schije pe patul de viață și de moarte din spitalele-lagăr ale bulgarilor.

O lume fără milă, exotică, suntem în universul medical-concentraționar bulgar din vremea primului război mondial despre care se știu puține lucruri. Cartea este scrisă cu meșteșug epic care se impune din primele pagini, autorul nu exagerează, tonul evocării nu este unul patetic, excesiv, așa cum situația ar fi impus-o. Dimpotrivă! Jurnalul de luptă pentru supraviețuire este paradoxal tonic, ceea ce poate explica până la urmă și minunea faptului că, deși rănit grav, eroul cărții reușește să scape cu viață. Chiar în situații limită, chiar atunci când se împacă definitiv cu moartea mai există ceva, o undă de optimism, umbra unei speranțe care nu piere. O scenă cumplită din primele zile de lazaret dă seama despre această stare din fundalul tragediei unui om confruntat cu Istoria:

„La Silistra nu mi-a venit rândul la pansat a doua zi după sosire. I-a venit numai lui Avram Rachieru, care era mai îndrăzneţ. El se lăuda pe urmă mereu, că şi-a scăpat paralele pe care le avea şi el, numai mulţumită ocrotirii unui spaniol, dela sala de operaţii. Nici bietului Anton Bulfon n’a mai avut când să-i vină rândul la pansat, căci murise chiar în noaptea aceea, mai în spre ziuă. Auzisem pe soldaţi plângându-se de duhoarea ce-o răspândea sărmanul, cu mă- runtaele rupte, cum era, dar eu nu simţisem nimic.

Dar şi puterile omeneşti au o margine. Svârcoliri, frământări, gemete neîntrerupte mă sleiseră dela o vreme. Ajunsesem la capătul puterilor şi nu mai aveam de gând să protestez cu îndârjire: nu vreau să mor, nu vreau să mor.
Mi-era totuna acuma!”


Din rândurile de mai sus putem simți tensiunea, infernul, apocalipsa morții și a unei posibile izbăviri, o adevărată lecție de viață, de eroism, de altfel, unul al luptei cu starea de muribund, unic în paginile de război ale literaturii române, fapt remarcat, de altfel, chiar de Camil Petrescu, el însuși participant în conflagrație și autor a multor pagini de proză și poezie despre bolgiile primului război mondial.

Daniel Vighi

O recuperare necesară pentru istoria Banatului

Istoria și cultura sunt mult mai mult decât hotărăsc la București programele de învățământ centralizate de ani mulți. O abordare de acest fel reducționist sărăcește inevitabil diversitatea bogată a moștenirii comune. Am mai spus-o pe la cursuri, pe la dezbateri, în scris și prin viu grai: spre exemplu – literatura din România nu este doar cea românească, este așa în proporție de 90% dar restul este literatură de alte limbi din România. Printre cei care s-ar înscrie aici avem un laureat al premiului Nobel pentru literatură, pe Herta Muller, scriind despre aceste locuri în vremea dictaturii cu meșteșug epic admirat, iată, în plan mondial. La fel și cu istoria, nu este toată dacă o vedem doar din perspectiva ”mare”, aceea a voievozilor și principilor Moldovei, Țării Românești și Transilvaniei. Dincolo de ei și de istoria lor se află istoria zisă măruntă de școala de la Annales, istoria regiunilor mai mici, a sangeacurilor otomane din Banat, a cetăților, orășelelor și a personalităților care au trăit, și au avut un rol istoric, cultural, pedagogic într-însele. Dacă nu le luăm în analiză pierdem o bogăție mare.

Pornind de la asemenea principii analitice și de filozofie a istorie, profesorul, pedagogul și istoricul Dumitru Tomoni din Făget este o prezență pilduitoare. Știe multe despre istoria locală și aceea a Banatului istoric și nu are odihnă în a le scrie, a le edita și a le face publice prin cărți, conferințe și monografii istorice ale unor evenimente locale, bănățene și transilvănene. Dumitru Tomoni se apleacă harnic asupra lor și înființează cu osteneală și neodihnă un muzeu al istoriei Făgetului în chiar centrul orașului, scrie cărți despre personalități ale locului pe care mulți dintre noi nu le știm și ne luminează despre viața și rostul lor în istorie, așa cum este prezentul op monografic George Gârda.  În slujba României mari, Editura Eurostampa, Timişoara, 2013.

Subiectul monografiei este viața unui fecior de plugari înstăriți. Tatăl lui George Gârda, „ocupa”, ne asigură Dumitru Tomoni, „funcţia de chinez (primar) şi se bucura de stima şi preţuirea consătenilor” într-o comună învecinată Făgetului. În 5/17 septembrie 1879, în localitatea Mănăştiur se naște viitorul avocat și poet în grai bănățean. Face școli înalte prin Budapesta, Facultatea de Drept a Universității de acolo susținut de o bursă de la marele mecena al tinerilor valahi, Emanoil Gojdu. Parcursul vieții studioase a lui George Gârda este urmărită de istoric cu acribie arhivistică ” La 5 octombrie 1901, se înscrie la Politehnica din Budapesta, Facultatea de Arhitectură, beneficiind de o bursă din partea Fundaţiei „Emanuil Gojdu”.După încheierea primului semestru, renunţă la bursă şi se transferă, la 15 ianuarie 1902, la Facultatea de Drept din Budapesta, pe care a absolvit-o în 1905, după care îşi începe practica de avocat stagiar în Lugoj sub îndrumarea avocatului Nichi Popovici. La 27 aprilie 1907, a obţinut titlul de doctor în ştiinţe juridice la universitatea din Budapesta, iar pe 24 mai 1909 depune examenul de cenzură. Devenind avocat, îşi va deschide un birou avocaţial în Făget, unde va practica avocatura până la sfârşitul vieţii.” (op. cit. p. 16)    

Urmează apoi un parcurs civic al vieții, cum zicem astăzi, pe lângă cel profesional și literar al avocatului. Implicarea sa este politică în susținerea mișcării de emancipare națională, totul în straie culturale, un element de specificitate a românilor care erau și acționau mai degrabă ca o minoritate etnică în ciuda faptului că, în Banat cel puțin, erau de departe populație majoritară. Inevitabil apare în evocarea monografică a istoricului nostru, Lugojul vremii cu pleiada sa de oamenii politici și de cultură precum ” Coriolan Brediceanu, Valeriu Branişte, George Popovici, Ion Vidu, George Dobrin etc.” (op. cit. p. 18). La 17 ani participă Gârda, ca elev  „în Lugoj (la) prima adunare generală organizată de Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român („Astra”) (op. cit. p. 18). Informația se bazează pe studiile anterioare ale istoricului nostru care le și citează în sprijinul informației din studiul său monografic (Dumitru Tomoni, Adunările generale ale Asociaţiunii transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român „Astra” în Banat (1896-1948), Timişoara, Edit. Eurostampa, p. 35-54 (în continuare: Dumitru Tomoni, Adunările generale…).  

Nu insist, cartea este amplu documentată, cu multe referințe la publicistica cultural-politică a epocii, dovadă a efortului științific metodic, temeinic, realizat după toate canoanele ascetice ale cercetării. Adaug la acestea și foarte interesantele incursiuni în activitatea de poet dialectal a subiectului monografiei, cu o Addenda amplă care cuprinde creații literare, povestioare cu umor și empatie pentru tipuri țărănești bănățene, cuvântări politice ale avocatului încă din vremea vechiului imperiu (Discurs ţinut la adunarea Partidului Naţional Român de la Iablaniţa din 28 iunie /11 iulie 1911), apoi cuvântarea din România postbelică (1919, decembrie, 17. Discurs al lui G. Gârda în şedinţa Adunării Deputaţilor, în care a prezentat, în numele  deputaţilor bănăţeni, şi o declaraţie).

Nu trebuie uitate nici cuvântările și scrisorile deputatului George Gârda (Cuvântarea deputatului Făgetului la Adunarea generală a Asociaţiei învăţătorilor din judeţul Caraş-Severin, ţinută în Făget la 10-11 Septembrie 1922). Adăugăm scrisorile publice către Coriolan Brediceanu, Valeriu Branişte dar și aceea către Petru Groza. Să nu uităm nici bibliografia bogată și iconografia din paginile de pe urmă, bogate, cu fotografii și facsimile de epocă, toate acestea pentru a întregi activitatea bogată a unui politician, om de cultură și patriot bănățean onest, dedicat cu adevărat binelui public al lumii Făgetului, căruia i s-a dedicat de-a lungul întregii sale vieți. Într-un cuvânt o carte care, prin strădania temeinic-științifică a autorului, readuce în atenția opiniei publice o personalitate pe nedrept nesocotită în vremurile pe care le trăim.

Daniel Vighi

Actualitatea unui roman proustian

O carte despre o lume și despre un oraș cu istorii neștiute de mulți dintre pasionații de literatură și de istorie românească: Meliusz Joszef, Orașul pierdut în ceață, Editura Ariergarda.

Autorul este un scriitor maghiar din Timișoara care a trăit între anii 1909-1995. Acțiunea cărții se petrece în anii primului război mondial în orașul copilăriei lui Meliusz Jozsef care este chiar burgul de pe canalul Bega.

Viața lui este legată de Ungaria și România în mod egal, cu observația, importantă, că Meliusz Jozsef nu a fost în lungul îndelungatei sale vieți ceea ce numim îndeobște un naționalist, nu a purtat deloc pică istoriei și românilor pentru pacea de la Trianon, a urmărit istoria cu ochiul umanistului care crede mai degrabă în valorile umanității, ale vieții multiculturaliste a Timișoarei. Aș mai spune că actualitatea romanului lui Méliusz József este de o evidență incontestabilă. Au trecut o sută de ani și suntem din nou tot acolo, lumea se urăște la fel din nevoi, vorba autorului, „patriotarde”, revenim la ce a mai fost Europa, acea Europă de dinaintea Marelui Război, Europa de dinaintea celui de-al doilea, cu aceleași frustrări, uri, revendicări și ulcerații ridicate la rang de dragoste de nație.

Proiectul gândit să găsească tămăduirea urii de Robert Schumann, ministrul-consilier al lui De Gaulle care a pus în pagină uniunea viitoare a statelor europene, tocmai pentru a le scoate din logica egoismelor naționaliste, pare să intre în amurg și să lase loc lumii domnului căpitan Fazakas, a plutonierului Mathesz, a domnului casier de la serviciul de aprovizionare al garnizoanei Timișoara, de acum o sută de ani. Méliusz ne dă de înțeles că putem găsi o cale a solidarității omenești, dincolo de ură. Scena, emoționantă, se petrece în trăsura care-l ducea pe țăranul Józsi la Gara de Nord, și de acolo, pe front, la moarte: în trăsură era bunica naratorului, tatăl acestuia, frumoasa sa mamă și, tăcut, mergând, de fapt, la moarte, Józsi – zeul copilăriei din pustă al pruncului narator.

Așa cum descrie într-un studiu introductiv, prozatorul timișorean Viorel Marineasa „orașul se constituie în personaj dominant al romanului, un oraș somnolent, încet și, adesea, puțin la minte, doar ritmul afacerilor și al petrecerilor ce-l mai dinamizează. El se complace într-o stare confuză („pierdut în ceață”), în nesimțire provincială, în mărginire burgheză. Orașul ca personaj colectiv, ca stare de fapt, ca entitate difuză, vag schimbătoare. Un oraș privit, pe rând și deodată, cu tandrețe, cu dispreț, cu ură, cu disperare, neutru, cu indiferență jucată, de un timișorean autentic.”

Aș concluziona referindu-mă la excelența scriiturii, la frumusețea scenelor cu aer și parfum proustian, o vagă melancolie a timpului și a istoriei, a oamenilor și a obiceiurilor uitate, a cârciumilor unei lumi a fericirii de tip fin de siècle care se sting în tragedia războiului, toate acestea asigură valoarea cărții, unitatea privirii auctoriale, frumusețea romanului despre solidaritatea omenească de dincolo de politică și politicieni. Romanul acesta ne îndeamnă să credem că, orice ar fi să fim, ar trebui să evadăm din labirintul urii! Această este profesiunea de credință a unei cărți, cu și despre Timișoara, o Timișoară tolerantă și umană în aspirațiile ei – ieri și astăzi , și asta o spune un ungur care își scrie romanul între anii 1938-1940, chiar înaintea Dictatului de la Viena – un cui, acesta, și o rană a celor două popoare care au nevoie, acum de reconciliere, fără găunoșenii festive sau doliu inutil.