O lume fără milă

Cartea urmărilor grele ale unei catastrofe de război este aceea semnată de Gheorghe Banea, Zile de lazaret. Jurnal de captivitate și spital, Editura Ariergarda. Remarcată de George Călinescu la vremea apariției, în perioada interbelică, apreciată într-o cronică literară de Camil Petrescu, cartea de memorialistică a lui Gheorghe Banea este un document zguduitor al unei vieți amenințate în urma celei mai catastrofale bătălii din epoca modernă a armatei române, întâmplate la Turtucaia, în Bulgaria anului 1916. Prost pregătită din cauza corupției în dotarea armatei, infernul de la Turtucaia l-a mutilat îngrozitor pe tânărul locotenent filolog Banea, care s-a trezit între viață și moarte, cu capul schilodit de schije pe patul de viață și de moarte din spitalele-lagăr ale bulgarilor.

O lume fără milă, exotică, suntem în universul medical-concentraționar bulgar din vremea primului război mondial despre care se știu puține lucruri. Cartea este scrisă cu meșteșug epic care se impune din primele pagini, autorul nu exagerează, tonul evocării nu este unul patetic, excesiv, așa cum situația ar fi impus-o. Dimpotrivă! Jurnalul de luptă pentru supraviețuire este paradoxal tonic, ceea ce poate explica până la urmă și minunea faptului că, deși rănit grav, eroul cărții reușește să scape cu viață. Chiar în situații limită, chiar atunci când se împacă definitiv cu moartea mai există ceva, o undă de optimism, umbra unei speranțe care nu piere. O scenă cumplită din primele zile de lazaret dă seama despre această stare din fundalul tragediei unui om confruntat cu Istoria:

„La Silistra nu mi-a venit rândul la pansat a doua zi după sosire. I-a venit numai lui Avram Rachieru, care era mai îndrăzneţ. El se lăuda pe urmă mereu, că şi-a scăpat paralele pe care le avea şi el, numai mulţumită ocrotirii unui spaniol, dela sala de operaţii. Nici bietului Anton Bulfon n’a mai avut când să-i vină rândul la pansat, căci murise chiar în noaptea aceea, mai în spre ziuă. Auzisem pe soldaţi plângându-se de duhoarea ce-o răspândea sărmanul, cu mă- runtaele rupte, cum era, dar eu nu simţisem nimic.

Dar şi puterile omeneşti au o margine. Svârcoliri, frământări, gemete neîntrerupte mă sleiseră dela o vreme. Ajunsesem la capătul puterilor şi nu mai aveam de gând să protestez cu îndârjire: nu vreau să mor, nu vreau să mor.
Mi-era totuna acuma!”


Din rândurile de mai sus putem simți tensiunea, infernul, apocalipsa morții și a unei posibile izbăviri, o adevărată lecție de viață, de eroism, de altfel, unul al luptei cu starea de muribund, unic în paginile de război ale literaturii române, fapt remarcat, de altfel, chiar de Camil Petrescu, el însuși participant în conflagrație și autor a multor pagini de proză și poezie despre bolgiile primului război mondial.

Daniel Vighi

Actualitatea unui roman proustian

O carte despre o lume și despre un oraș cu istorii neștiute de mulți dintre pasionații de literatură și de istorie românească: Meliusz Joszef, Orașul pierdut în ceață, Editura Ariergarda.

Autorul este un scriitor maghiar din Timișoara care a trăit între anii 1909-1995. Acțiunea cărții se petrece în anii primului război mondial în orașul copilăriei lui Meliusz Jozsef care este chiar burgul de pe canalul Bega.

Viața lui este legată de Ungaria și România în mod egal, cu observația, importantă, că Meliusz Jozsef nu a fost în lungul îndelungatei sale vieți ceea ce numim îndeobște un naționalist, nu a purtat deloc pică istoriei și românilor pentru pacea de la Trianon, a urmărit istoria cu ochiul umanistului care crede mai degrabă în valorile umanității, ale vieții multiculturaliste a Timișoarei. Aș mai spune că actualitatea romanului lui Méliusz József este de o evidență incontestabilă. Au trecut o sută de ani și suntem din nou tot acolo, lumea se urăște la fel din nevoi, vorba autorului, „patriotarde”, revenim la ce a mai fost Europa, acea Europă de dinaintea Marelui Război, Europa de dinaintea celui de-al doilea, cu aceleași frustrări, uri, revendicări și ulcerații ridicate la rang de dragoste de nație.

Proiectul gândit să găsească tămăduirea urii de Robert Schumann, ministrul-consilier al lui De Gaulle care a pus în pagină uniunea viitoare a statelor europene, tocmai pentru a le scoate din logica egoismelor naționaliste, pare să intre în amurg și să lase loc lumii domnului căpitan Fazakas, a plutonierului Mathesz, a domnului casier de la serviciul de aprovizionare al garnizoanei Timișoara, de acum o sută de ani. Méliusz ne dă de înțeles că putem găsi o cale a solidarității omenești, dincolo de ură. Scena, emoționantă, se petrece în trăsura care-l ducea pe țăranul Józsi la Gara de Nord, și de acolo, pe front, la moarte: în trăsură era bunica naratorului, tatăl acestuia, frumoasa sa mamă și, tăcut, mergând, de fapt, la moarte, Józsi – zeul copilăriei din pustă al pruncului narator.

Așa cum descrie într-un studiu introductiv, prozatorul timișorean Viorel Marineasa „orașul se constituie în personaj dominant al romanului, un oraș somnolent, încet și, adesea, puțin la minte, doar ritmul afacerilor și al petrecerilor ce-l mai dinamizează. El se complace într-o stare confuză („pierdut în ceață”), în nesimțire provincială, în mărginire burgheză. Orașul ca personaj colectiv, ca stare de fapt, ca entitate difuză, vag schimbătoare. Un oraș privit, pe rând și deodată, cu tandrețe, cu dispreț, cu ură, cu disperare, neutru, cu indiferență jucată, de un timișorean autentic.”

Aș concluziona referindu-mă la excelența scriiturii, la frumusețea scenelor cu aer și parfum proustian, o vagă melancolie a timpului și a istoriei, a oamenilor și a obiceiurilor uitate, a cârciumilor unei lumi a fericirii de tip fin de siècle care se sting în tragedia războiului, toate acestea asigură valoarea cărții, unitatea privirii auctoriale, frumusețea romanului despre solidaritatea omenească de dincolo de politică și politicieni. Romanul acesta ne îndeamnă să credem că, orice ar fi să fim, ar trebui să evadăm din labirintul urii! Această este profesiunea de credință a unei cărți, cu și despre Timișoara, o Timișoară tolerantă și umană în aspirațiile ei – ieri și astăzi , și asta o spune un ungur care își scrie romanul între anii 1938-1940, chiar înaintea Dictatului de la Viena – un cui, acesta, și o rană a celor două popoare care au nevoie, acum de reconciliere, fără găunoșenii festive sau doliu inutil.