Actualitatea unui roman proustian

O carte despre o lume și despre un oraș cu istorii neștiute de mulți dintre pasionații de literatură și de istorie românească: Meliusz Joszef, Orașul pierdut în ceață, Editura Ariergarda.

Autorul este un scriitor maghiar din Timișoara care a trăit între anii 1909-1995. Acțiunea cărții se petrece în anii primului război mondial în orașul copilăriei lui Meliusz Jozsef care este chiar burgul de pe canalul Bega.

Viața lui este legată de Ungaria și România în mod egal, cu observația, importantă, că Meliusz Jozsef nu a fost în lungul îndelungatei sale vieți ceea ce numim îndeobște un naționalist, nu a purtat deloc pică istoriei și românilor pentru pacea de la Trianon, a urmărit istoria cu ochiul umanistului care crede mai degrabă în valorile umanității, ale vieții multiculturaliste a Timișoarei. Aș mai spune că actualitatea romanului lui Méliusz József este de o evidență incontestabilă. Au trecut o sută de ani și suntem din nou tot acolo, lumea se urăște la fel din nevoi, vorba autorului, „patriotarde”, revenim la ce a mai fost Europa, acea Europă de dinaintea Marelui Război, Europa de dinaintea celui de-al doilea, cu aceleași frustrări, uri, revendicări și ulcerații ridicate la rang de dragoste de nație.

Proiectul gândit să găsească tămăduirea urii de Robert Schumann, ministrul-consilier al lui De Gaulle care a pus în pagină uniunea viitoare a statelor europene, tocmai pentru a le scoate din logica egoismelor naționaliste, pare să intre în amurg și să lase loc lumii domnului căpitan Fazakas, a plutonierului Mathesz, a domnului casier de la serviciul de aprovizionare al garnizoanei Timișoara, de acum o sută de ani. Méliusz ne dă de înțeles că putem găsi o cale a solidarității omenești, dincolo de ură. Scena, emoționantă, se petrece în trăsura care-l ducea pe țăranul Józsi la Gara de Nord, și de acolo, pe front, la moarte: în trăsură era bunica naratorului, tatăl acestuia, frumoasa sa mamă și, tăcut, mergând, de fapt, la moarte, Józsi – zeul copilăriei din pustă al pruncului narator.

Așa cum descrie într-un studiu introductiv, prozatorul timișorean Viorel Marineasa „orașul se constituie în personaj dominant al romanului, un oraș somnolent, încet și, adesea, puțin la minte, doar ritmul afacerilor și al petrecerilor ce-l mai dinamizează. El se complace într-o stare confuză („pierdut în ceață”), în nesimțire provincială, în mărginire burgheză. Orașul ca personaj colectiv, ca stare de fapt, ca entitate difuză, vag schimbătoare. Un oraș privit, pe rând și deodată, cu tandrețe, cu dispreț, cu ură, cu disperare, neutru, cu indiferență jucată, de un timișorean autentic.”

Aș concluziona referindu-mă la excelența scriiturii, la frumusețea scenelor cu aer și parfum proustian, o vagă melancolie a timpului și a istoriei, a oamenilor și a obiceiurilor uitate, a cârciumilor unei lumi a fericirii de tip fin de siècle care se sting în tragedia războiului, toate acestea asigură valoarea cărții, unitatea privirii auctoriale, frumusețea romanului despre solidaritatea omenească de dincolo de politică și politicieni. Romanul acesta ne îndeamnă să credem că, orice ar fi să fim, ar trebui să evadăm din labirintul urii! Această este profesiunea de credință a unei cărți, cu și despre Timișoara, o Timișoară tolerantă și umană în aspirațiile ei – ieri și astăzi , și asta o spune un ungur care își scrie romanul între anii 1938-1940, chiar înaintea Dictatului de la Viena – un cui, acesta, și o rană a celor două popoare care au nevoie, acum de reconciliere, fără găunoșenii festive sau doliu inutil.